Din păcate, pe acest tărâm unde am nimerit fără să ni se spună cum și în ce scop, nu ni se dă decât o singură încercare, iar peisajul minții noastre, însorit sau mohorât, ospitalier sau arid, nu ni-l alegem noi singuri.

Publicat 15 decembrie 2014

Nu poți face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl ești.

Am inima împietrită. În fiecare zi îmi spun că nu merit să mai trăiesc.

Nu-i nevoie să găseşti nici fericirea perfectă, nici armonia perfectă, nici creativitatea perfectă. Lucrul cel mai preţios este căutarea lor. Câtă vreme cauţi, eşti viu. Când ai găsit, eşti deja bătrân şi clasicizat.

Noi înşine, deşi un organ neînsemnat al lumii, suntem într-un fel întreaga lume. Totul e peste tot deodată şi-n fiecare clipă.

Și totuși, oricât de prinși suntem în fluxul evenimentelor exterioare, oricât de aleatoriu ne poartă viața dintr-o parte în alta, fiecare dintre noi, măcar de câteva ori în viață, se gândește la sine însuși ca la o ființă dragă și îndepărtată, de care-i e dor și pe care-ar vrea cu nostalgie s-o regăsească.

Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul vă deja m-am găsit”.

Cea mai minunată femeie din lume est cea care te iubește cu adevărat și pe care-o iubești cu adevărat. Nimic altceva nu contează.

Ce e cu aceste generaţii de după ’89, din ce în ce mai troglodite, mai incapabile să-şi vorbească propria limbă şi să-şi înţeleagă propria cultură?

Care e deosebirea dintre înţelepciunea care nu scrie şi inteligenţa care umple biblioteci pentru sau contra înţelepciunii? Chiar dacă n-a lăsat cărţi, Isus, să nu uităm, a trăit pe o carte enormă, cuprinzând epopeea unui popor, psalmii lui, cântarea dragostei lui şi, prin Iov, a disperării lui. Omul din Nazaret a vrut să fie indexul acelei cărţi şi încununarea ei.

Există un preţ pentru fiecare lucru bun pe care îl primim în viaţă. Dincolo de toate bunurile, spirituale sau materiale, pe care ni le aduce viaţa (şi pentru care trebuie să fim infinit recunoscători), un om adevărat nu poate să nu simtă o fundamentală nefericire de fond. În miezul vieţii noastre, chiar şi al uneia luminoase şi de succes, există un sâmbure fundamental de nefericire metafizică. El ţine de soarta noastră, de condiţia noastră umană.

Mircea Cărtărescu

Cunoaşte succesul – dar şi contestarea – ca scriitor, încă din anii studenţiei, când citeşte versuri în Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu şi proză în cenaclul Junimea, aflat sub îndrumarea lui Ovid. S. Crohmălniceanu. Devine repede un lider de opinie, participând cu frenezie, cu spirit ludic şi cu luciditatea care îl caracterizează la afirmarea generaţiei ’80 (sub stindarde provizorii ca “textualism”, “optzecism”, “lunedism” etc. şi, în cele urmă, sub unul definitiv adoptat, acela al “postmodernismului”). În 1978 debutează cu versuri în revista România literară (unde este recomandat de Nicolae Manolescu). Colaborează frecvent la revistele Echinox şi Convingeri comuniste (aceasta din urmă fiind un fel de cal troian făcut cadou oficialităţii de tinerii nonconformişti). Prima carte, cuprinzând de asemenea versuri, Faruri, vitrine, fotografii, îi apare în 1980, la Editura Cartea Românească şi este răsplătită cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor.
Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav). După absolvirea Liceului “Dimitrie Cantemir”, urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, între 1976-1980. Din toamna anului 1980 şi până în 1989 este, succesiv, profesor la Şcoala Generală nr. 41 din Bucureşti, funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista Caiete critice. În 1990 devine asistent, iar în 1991 lector la Catedra de Istorie a literaturii române a Facultăţii de Litere din Bucureşti.
Studenţia la Litere constituie pentru Mircea Cărtărescu mai mult decât o etapă a formării sale, şi anume o stare de spirit predilectă, un mod literar de a fi, nedepăşit nici în anii maturităţii. Poetul va rămâne – probabil toată viaţa – un imatur genial. Din aceeaşi perioadă datează şi sentimentul mai mult militar decât literar al apartenenţei la generaţia ’80, cea mai bine organizată generaţie postbelică în lupta de cucerire a unei poziţii în viaţa literară. Chiar şi după ce faima îl va izola de colegii săi de generaţie, Mircea Cărtărescu va continua să-i susţină cu un devotament dus până la fanatism, inventându-i ca scriitori pe mulţi dintre ei – în Postmodernismul românesc – numai pentru a menţine integritatea formaţiei originare.

După 1989, poetul face carieră universitară, cucerindu-i pe studenţi prin metodele ingenioase de studiere a literaturii propuse la seminarii şi prin dezinvoltura americănească cu care conduce cenaclul Litere. Călătoreşte frecvent în străinătate (în 1990 este invitat al Universităţii Yowa, din Statele Unite, în cadrul programului International Writers Program, în 1991 urmează cursurile Seminarului de Studii Culturale din Stuttgart, între 1994-1996 predă literatura română la Universitatea din Amsterdam, ca profesor invitat etc.), iar textele sale – poezie şi mai ales proză – i se traduc în franceză, engleză, spaniolă, olandeză.
Nu participă la agitaţia politică din primii ani de după revoluţie. Totuşi se pronunţă – fugitiv, dar ferm – în favoarea demonstraţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii şi a democraţiei. Le face – şi admiratorilor, şi adversarilor – o surpriză de zile mari, publicând în 1996 romanul Orbitor, care perturbă ierarhiile din proza românească şi îl transformă pe el însuşi dintr-un poet care scrie şi proză într-un prozator care a scris şi poezie.

Cele mai frumoase poeme scrise de Mircea Cărtărescu se găsesc în volumele Poeme de amor, 1983 şi Totul, 1985. Ele exprimă starea de spirit a unui îndrăgostit, chiar şi atunci când nu se referă explicit la dragoste. Sunt o desfăşurare de fantezie şi exuberanţă care reprezintă prin ea însăşi o chemare erotică. Ne gândim ” cu un secret amuzament ” la penajul colorat cu care păunul îşi ademeneşte perechea. Poetul îşi răsfiră şi el o fastuoasă coadă de fraze feerice ca să cucerească o femeie (sau poate ideea însăşi de femeie). Ca şi precursorul său de la începutul secolului douăzeci, Ilarie Voronca, Mircea Cărtărescu face risipă de imagini. Poate fi considerat, ca şi el, un miliardar de imagini. În afară de această luxurianţă, pe cei doi poeţi îi mai apropie, peste timp, modul cum sunt fabricate imaginile şi modul cum sunt folosite.
Există însă şi o deosebire importantă: Mircea Cărtărescu nu face, ca predecesorul său, un scop în sine din inventarea de imagini. El dovedeşte o aptitudine excepţională pentru configurarea, cu ajutorul acestor imagini, a unor viziuni. Este, de fapt, un poet romantic vizionar care foloseşte cu virtuozitate un limbaj poetic avangardist (şi uneori postmodernist).
Cele mai multe dintre poemele lui Mircea Cărtărescu reprezintă o declaraţie de dragoste şi, în acelaşi timp, o comedie a declaraţiei de dragoste. Ca să-şi uimească iubita, poetul ridică în faţa ei temple de cuvinte, pe care tot el le dărâmă, ştiind că ar putea oricând înălţa altele. Scrie “trimbulind”, cum ar fi spus Nichita Stănescu.
Mircea Cărtărescu este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice, sau fantasy în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia). Ultimul său mare proiect editorial, trilogia romanescă Orbitor, are forma unui fluture, și conține trei volume, Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, ultimul fiind editat în luna iulie 2007. Cartea a fost scrisa sub influența lecturii romanelor lui Thomas Pynchon, influență recunoscută deschis de autor în interviurile sale. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară, etc.
Din anul 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere a Universității din București. Din anul 2004 este conferențiar la aceeași catedră.
Actualmente, Mircea Cărtărescu este conferențiar universitar la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București. Mircea Cărtărescu este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie. Ultimele sale cărți publicate, De ce iubim femeile și Frumoasele străine i-au adus un succes de box-office, figurând pe lista de cărți best-seller ale editurii care îi publică toate cărțile și cu care a semnat un contract de exclusivitate.