Fiecare vârstă este o escală şi, la fiecare escală, să ţii minte că niciodată n-ai să mai treci pe acolo.

Publicat 10 aprilie 2020

Fiecare vârstă este o escală şi, la fiecare escală, să ţii minte că niciodată n-ai să mai treci pe acolo.

De la tata, am înţeles ce e dreptatea; de la mama, am înţeles ce e bunătatea.

Şi mai ales să nu uiţi că viaţa e singurul lucru de care nu ne săturăm niciodată.

Sunt un fel de gropar de gazete şi reviste, dar nici una din ele n-a murit de moarte naturală, adică din lipsă de cititori. Toate au fost gâtuite de diferitele guverne reacţionare care s-au succedat la cârma ţării în acea vreme.

Se spune foarte adesea că articolul de ziar nu trăieşte decât o zi, ziua apariţiei. Cred că e o greşeală. Sunt desigur articole legate de fapte mărunte, care îşi pierd foarte repede interesul.

Adevăratul publicist, însă, atacă temele majore ale vieţii şi, dezbătându-le cu competenţă, curaj şi talent, face din ele scrieri care supravieţuiesc epocii.

Ah, cartea! Ce minunată prietenă pentru toţi singuraticii, pentru toţi visătorii! Nu vorbeşte decât când o-ntrebi. O uiţi ani de zile într-un raft şi, când o chemi, vine supusă, fără să-ţi poarte ranchiună pentru părăsirea în care ai lăsat-o.

Şi literaţii şi gazetarii au aceeaşi ţintă: trezirea scânteii rare în adâncul sufletului celorlalţi. Plămădesc acelaşi material: verbul, divinul verb, de care cu atâta înaltă pasiune vorbea Caragiale.

Am scris totdeauna ce am crezut. Bună sau rea, mi-am aşternut totdeauna pe hârtie credinţa mea. Iar când undeva n-am mai putut scrie ce cred, mi-am luat pălăria şi, fără supărare, am plecat.

Adevăratul farmec al trecutului stă în oamenii cu care ai trăit puținele zile bune și multele zile grele ale vieții.

Ce păcat că tinereţea este dată pe mâna copiilor.

Tudor Teodorescu Braniște

După intrarea României în Primul Război Mondial, în urma refugiului din 1916 în Moldova ajunge cu familia la Bârlad, unde lucrează într-un spital militar, se arată în ”Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007). În 1918, revenit la Piteşti, termină liceul, apoi devine student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1921. Practică pentru scurt timp avocatura, la Baroul de Ilfov, apoi se consacră în întregime vieţii de jurnalist şi de om politic.
Scriitorul Tudor Teodorescu-Branişte s-a născut la 12 aprilie 1899, la Piteşti. A urmat cursurile şcolii primare şi şase clase de liceu în oraşul natal.
A debutat, sub pseudonimul Andrei Branişte, în 1915, la ”Rampa” şi a colaborat la publicaţii precum ”Revista noastră”, ”Sclipiri”, ”Progresul”, ”Hiena”, ”Contimporanul”, ”Facla”, ”Mişcarea”, ”Muncitorul”, ”Cuvântul”, ”Parlamentul”, ”Opoziţia”, ”Curentul”, ”Revista politică” ş.a.
De asemenea, a fost redactor la ”Aurora” şi ”Adevărul”, a condus ”Cuvântul liber” (1933-1936) şi a mai scris la ”Excelsior”, ”Progresul social”, ”Herald”, ”Revista Fundaţiilor Regale”, ”Însemnări ieşene”, ”Lumea românească”, ”Liberalul”, ”Gazeta literară”, ”Ramuri”, ”Tribuna”, ”Luceafărul” etc. A mai semnat, de-a lungul timpului, A. Branişte, T. Lăstun, Rivarol. Tudor Teodorescu-Branişte ”a crezut cu sinceritate în adevărata democraţie, detaşându-se, răspicat, în publicistica lui, de comunism”, se arată, între altele, în ”Dicţionarul general al literaturii române”.
Prima sa carte, culegerea de nuvele şi schiţe ”Suflet de femeie’, a apărut în 1920, după care au urmat câteva volume de proză scurtă, precum şi mai multe romane. Amintim dintre scrierile sale: ”Şovăiri” (1921), ”Oameni şi cărţi” (1922), ”Ochiul de nichel” (1927), ”Fundătura cimitirului no.13” (1932), ”Domnul Negoiţă” (1932), ”Băiatul popii” (1933), ”Oameni de ieri…” (1938), ”Prinţul” (1944), ”Scandal” (1945), ”Primăvara apele vin mari” (1960), ”Oameni şi paiaţe” (1967), ”Pavilionul de vânătoare” (apărut postum, în 1986) ş.a.
Totodată, a tradus din scrierile lui Benjamin Constant, Andre Maurois ş.a. A colaborat şi la emisiuni radiofonice, din 1929, susţinând rubrica ”Revista săptămânii literare şi artistice”. A fost secretar al Editurii Cultura Naţională (1922-1926), precum şi deputat din partea Partidului Ţărănesc (1926-1928).

Fiind in esenta o literatura de investigatie sociala, mediul predilect al prozei lui Tudor Braniste Teodorescu il constituie lumea interlopa a mahalalelor, figurile de estropiati, promiscuitatea morala a micii burghezii. Schitele si nuvelele de inceput, cuprinse in volumele Suflet de femeie (1920) si Sovairi (1921) transcriu, cu precizie realista si minutie documentara, diverse ipostaze din lumea bordelului si viata periferici Informatiile si detaliile amanuntite oscileaza intre imaginea verista si sugestia naturalista a realitatii.
Tributar realismului de senzatie, incetatenit la noi inca din secolul al XlX-lea, romanul Fundatura cimitirului nr. 13 (1932) este o descriere a mahalalei bucurestene cu mijloacele „realismului de informatie” (Pompiliu Constantinescu ). Personajul romanului este studentul si publicistul Anibal Popescu-Delar, tip gongoric, meschin si profitor, imagine negativa a socialistului Stefan Creteanu. Contextul epic fiind redus, atentia prozatorului e indreptata spre schitarea unor portrete si psihologii, analiza luind adesea forma satirei. Personajele sint surprinse intre vulgaritate si meschinarie, intre iluzie si deznadejde. Asupra lor ameninta ca o fatalitate degradarea morala, aventura obscura, existenta tenebroasa. Desprinderea din rindul acestora a lui Creteanu, pentru a reliefa o opozitie transanta, e un artificiu prin excelenta romantic. Tot de imaginatia romantica tin si gustul pentru macabru, cultivarea senzationalului in maniera lui Eugene Sue, secventele terifiante, farsa grotesca. Vizitele nocturne in cimitir, introducerea unui mort in casa lui Stoican sint doar citeva din episoadele tenebroase, de altfel in concordanta cu existenta nebuloasa a mahalalei. Principiul literar care guverneaza acest roman e cel al corespondentei dintre eroi si mediul de viata, dintre imaginea realista si manifestarea psihologica. Opozitia prea vizibila intre psihologia „civilizata” si cea primara, „degradata” lasa sa se intrevada un subtext satiric, derivat din atitudinea gazetarului. Un poncif este Domnul Negoita sau individul impotriva statului (1932), reluare cu mijloace proprii a nuvelei lui Filimon, Nenorocirile unui slujnicar. Personajul e o marioneta caraghioasa, impertinenta prin trivialitate si ridicola prin mondenitate, un „gentilom de mahala” care trece pe rind prin aventuri galante si dispute politice. Avatarurile domnului Negoita seamana aproape intrutotul cu cele ale lui Mitica Rimatorian. Cu Baiatul popii (1933), actiunea se muta in planul vietii politice, sensul investigatiei fiind aceeasi deconspirare a anomaliilor. Romanul debuteaza cu vizita ministrului Iancu Valureanu-Murgeni la fosta sa mosie. Desi evenimentul este identic cu cel dintr-o cunoscuta schita a lui Gh. Braescu , autorul rastoarna imaginea consacrata: refuzul multimii de a intimpina cu pompa pe ministru e un prilej pentru prozator de a dezvalui autoritatea dogmatica a sefului de post Dumitrache Pistol, cruzimea si salbaticia acestuia. In prima sa parte romanul este remarcabil prin descrierea zapacelii generale care-i produce sefului de post o criza de autoritate, si prin surprinderea obsesiilor frivole ale ministrului. In rest, relatarea e un rechizitoriu la adresa autoritatii, prin dezvaluirea conflictului dintre guvern si liberali. Baiatul popii, Alexandru Murgu, intors din „strainatati” cu idei liberale, „mai-mai bolsevic”, intra in conflict cu idealurile retrograde ale conservatorilor. Represiunile pe care Alexandru si tatal sau le suporta din partea autoritatilor (acestia sint arestati spre a fi eliberati in final) sint un prilej de a infatisa agresiunea institutionalizata, de altfel ideea fundamentala a romanului.

Fiind in primul rind un gazetar, Tudor Braniste Teodorescu s-a condus in proza sa dupa criteriile publicisticii: a cautat aderenta la public, expresia directa, uneori neglijenta, naratiunea vie, antrenanta. Subiectele sint adecvate la realitate, fiind in general deghizari epice ale cotidianului. Nu sint straine acestei proze nici reteta si influentele, grefate insa pe fondul unui realism autohton.

OPERA:
Suflet de femeie, schite si nuvele. Bucuresti, 1920;
Sovairi, schite si nuvele, Bucuresti, 1921;
Oameni si carti, publicistica, Bucuresti, 1923;
Leon Gambetta, Bucuresti, 1926;
Ochiul de nichel, Bucuresti, 1927;
Climenceau, Bucuresti, 1931;
Fundatura cimitirului nr. 13, roman, Bucuresti, 1932;
Domnul Negoita sau individul impotriva statului, roman, Bucuresti, 1932;
Baiatul popii, roman. Bucuresti, 1933;
Doctrina bitei, publicistica, Bucuresti, 1936;
Democratia pe intelesul tuturor, Bucuresti, 1936 (1945);
Oameni de ieri, publicistica, Bucuresti, 1938;
Printul, roman. Bucuresti, 1944;
Scandal, roman. Bucuresti, 1945;
Primavara apele vin mari. Bucuresti, 1960;
Printul, pref. de R. Popescu, Bucuresti, 1961;
Oameni si paiate, culegere de art. ingrijita de C. Darie si V. Adrian, Bucuresti, 1967;
Scara vietii, ed. ingrijita si cuvint inainte de C. Darie, Bucuresti, 1976.