În noaptea aceasta o să dorm puţin, dar fericit…

Publicat 8 septembrie 2021

În noaptea aceasta o să dorm puţin, dar fericit…

Mă sperie prostia omenească şi lipsa de coerenţă, atunci când este vorba de orientarea societăţii către un destin organic, economic, politic şi social. Mă sperie inconsistenţa politică a momentului, falsele iluzii ce ne sunt induse şi îndepărtarea de subiectul principal al existenţei noastre care este, până la urmă, respectul faţă de noi înşine şi faţă de omul de vizavi.

Psihologul e un duhovnic până la urmă.

Dacă nu suntem pe scenă, nu suntem deloc.

Guvernarea PSD ne-a luat şi banii din închirieri.

Cum or să se mai sărute Romeo şi Julieta dacă trebuie să poarte mască?

Teatrul nu moare şi nu va muri niciodată, el evoluează în dispreţul vieţii curente.

Teatrul costă puţin şi oferă mult mai mult decât poate să ofere o distracţie pasageră sau o plăcere oarecare.

E trist, foarte trist că după noi vin tot mai puţini artişti. Nu ştiu când va mai fi o nouă generaţie de aur în slujba filmului şi a teatrului românesc.

Ştiinţa secolului XXI va produce în mod categoric şi vaccinul pentru această maladie. Până atunci, pierderile trebuie să fie minime şi atenţia publică maximă.

Aştept să nu fiu bolnav şi, sănătos fiind, să-mi pot onora obligaţiile pe care le am sau care mi le impun. Şi să am bucuriile pe care existenţa poate să le ofere unui om care munceşte şi căruia îi place viaţa.

Noi avem un concediu mai lung, cel puţin cei care servesc scena direct, artiştii şi tehnicienii. Asta fiindcă nu avem două zile libere pe săptămână, cum au toţi bugetarii. Jucăm inclusiv sâmbăta şi duminica, avem liber doar luni. Aşa că fiecare zi pe care nu o putem lua se adaugă la concediu.

Conform Codului Administrativ, instituţiile de cultură pot să închirieze spaţii, dar toţi banii se duc la stat. Aşa că am pierdut încă o sursă de venituri. Nu doar noi, ci şi alte teatre, opere, biblioteci, muzee etc. Guvernanţii de atunci aveau deficit bugetar mare şi aşa au considerat, că trebuie să ia şi de la noi ceva.

Să ne aducem aminte de evenimentele dramatice recente, fie că e vorba de marile inundaţii, fie că e vorba de cutremurul din ’77 sau de Revoluţia din ’89. Oamenii atunci s-au regăsit, şi-au dat seama că trăiesc pe aceeaşi planetă, pe aceeaşi bucăţică de pământ, că respiră acelaşi aer, că au aceleaşi idealuri, că au nevoie de libertate, de recunoaşterea talentului lor, că au nevoie de sprijinul colegilor, al oamenilor. Asemenea situaţii duc către soluţiile necesare, care ţin de solidaritatea umană.

Inspiraţia actorului trebuie să vină, în primul rând, din observaţia vieţii.

Scena caută să vă fure din realitate, măcar o secundă. O secundă lungă, cât o viaţă, care să vă trimită cu gândul în stradă, în cosmos, în voi înşivă, în viaţă şi chiar în moarte şi neant. Să vă scoată din obişnuit.

Nimic din ce aparţine teatrului nu-mi e străin şi, până la urmă, fiecare om trebuie să facă ceva în viaţă de care să nu-i fie ruşine. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care mi le-am propus ca actor, ca manager, ca ministru nu sunt lucruri de care să-mi fie ruşine.

Toma Caragiu mi-a fost ca un frate mai mare. Ne ştiam din copilărie, fiindcă suntem şi aromâni, desigur, dar meseria şi multe altele ne-au apropiat.

Înainte de a muri, Toma Caragiu mi-a oferit o fotografie, pe care a scris: “Dragă Pino, abia când nu voi mai fi, ai să afli cât de mult am ţinut la tine!”.

Ion Caramitru

S-a născut în București într-o familie de aromâni originari din Munții Pindului. Despre tatăl său, actorul spune că a stat aproape nouă ani, în trei etape, în închisoarea comunistă, sub acuzația de mic burghez, ascunzător de valori, după naționalizare. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale clasa profesor Beate Fredanov, în 1964, debutând cu un an mai devreme la Teatrul Bulandra – cu rolul principal în Hamlet de William Shakespeare. Și-a continuat angajamentul la teatrul Bulandra un timp, jucând și în spectacole la Teatrul Național București și în diverse alte teatre.
Ion Caramitru s-a născut la 9 martie 1942 la București. A fost protagonist într-o serie de productii teatrale ale unor regizori precum: Liviu Ciulei, Moni Ghelerter, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Sanda Manu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu și Sică Alexandrescu (jucând în piese precum Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Moartea lui Danton de Georg Büchner, Oresteia de Eschil, Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, Mincinosul de Carlo Goldoni și în multe piese ale lui Shakespeare). Ca regizor de teatru, operă și operetă, Caramitru a pus în scenă lucrări de Frederick Loewe (My Fair Lady), Marin Sorescu (A treia țeapă), Benjamin Britten (Micul coșar), Aleksei Nikolaevici Arbuzov (Minciuna), și Shakespeare (Neguțătorul din Veneția); adaptările sale la La Tragédie de Carmen a lui Peter Brook și Eugene Onegin de Piotr Ilici Ceaikovski au fost găzduite de Grand Opera House din Belfast, Irlanda de Nord.

Caramitru a jucat în peste 40 de filme de lung metraj, făcându-și debutul cu rolul secundar în Pădurea spânzuraților în regia lui Ciulei (1964). Printre cele mai cunoscute roluri sunt Vive în Diminețile unui băiat cuminte (1966), Gheorghidiu în Între oglinzi paralele (1978), Ștefan Luchian în Luchian (1981) și Socrate în seria Liceenii (1985-1987). Pentru rolul din Luchian, regizat de Nicolae Mărgineanu, i-a fost decernat Premiul Special al Juriului în cadrul Festivalului Național al Filmului din 1984. Mai târziu, Caramitru a jucat roluri minore în filme străine: el a fost anarhist în 1991 în Kafka, Tatevski în Citizen X (1995), Zozimov în Mission: Impossible (1996), contele Fontana în Amen. (2002) și un imigrant bulgar în Irlanda în Adam & Paul (2004).
Pentru munca sa în stabilirea legăturilor culturale britanico-române, Caramitru a fost numit ofițer al Ordinului Imperiului Britanic. În 1997, ministerul culturii franceze i-a acordat titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.
În mai 2005, el a câștigat concursul pentru funcția de director al Teatrului Național București, înlocuindu-l pe Dinu Săraru. Ca semn al aprecierii pentru întreaga sa activitate, în 2012 a primit o stea pe Aleea Celebrităților – Walk of Fame, din Piața Timpului din Bucuresti.

A fost membru al Frontului Salvării Naționale (FSN), guvernul format în jurul lui Ion Iliescu, unde a fost responsabil de Cultură.

După alegerile din 1990, când FSN a devenit un partid politic, s-a retras în semn de protest, argumentând că gruparea Iliescu încerca să folosească puterea executivă și prestigiul pentru a monopoliza puterea (gestul a fost precedat de demisia altor intelectualii prezenți în Consiliul FSN, inclusiv Doina Cornea și Ana Blandiana). Deja membru al Alianței Civice, s-a alăturat Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, care s-a angajat în opoziție față de FSN și a devenit ministru al Culturii după ce coaliția CDR a câștigat alegerile din 1996, în guvernele Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu.

La începutul anilor 1990, argumentând că acordarea diplomelor și privilegiilor revoluționare devenise un instrument de corupție, Caramitru împreună cu alți revoluționari și disidenți (Victor Rebengiuc, Dan Pavel, Radu Filipescu și Costică Canacheu) au format organizația non-guvernamentală Asociației revoluționarilor fără privilegii.

Figură remarcabilă în cadrul comunitatii aromâne, Caramitru a înființat “Societatea de Cultura Macedo-Română”, care este în prezent implicată într-o dezbatere cu Comunitatea Aromână din România (CAR): Caramitru și suporterii lui susțin că aromânii sunt o ramură a românilor, în timp ce CAR susține recunoașterea lor ca minoritate etnică (cu reprezentare automată în Parlamentul României).

În 2006, în timpul vizitei în Moldova, Caramitru a susținut că Moldova este încă o parte a României, acest lucru ducând la un conflict diplomatic între România și Moldova, iar Caramitru a fost declarat persona non grata în Moldova.

Între spectacolele pe care le-a regizat amintim:

Teatrul Bulandra: „Acasă” de David Storey (1992), „Forma mesei” de David Edgar (1991), „A treia ţeapă” de Marin Sorescu (1988). Teatrul Ţăndărică: „Bastiene şi Bastienne” de W. A. Mozart. Opera din Belfast: „Evgheni Oneghin” de P.I. Ceaikovski, „The Tragedy of Carmen”, versiunea lui Peter Brook după Bizet. Thèâtre du Signe (Japonia): „Neguţătorul din Veneţia” (2001), „Othello” (2004) de W. Shakespeare, „Macbett” de Eugène Ionesco (2002).
TNB: Noii infractori de Edna Mazia (2019), „Angajare de clovn” de Matei Vişniec (2016), „Magic Naţional” (2015), „Dumnezeu se îmbracă de la second – hand” de Iulian Margu (2014), „Anonimul veneţian” de Giuseppe Berto (2014), „Bârfe, zvonuri şi minciuni” de Neil Simon (2014), „Dineu cu proşti” de Francis Veber (2010), „Toţi fiii mei” de Arthur Miller (2009).

Ion Caramitru a fost decorat de-a lungul timpului cu mai multe distincții, atât în România, cât și în afara granițelor țării. Carieră de excepţie răsplătită cu numeroase premii, între care:

Premii de interpretare în Teatrul Românesc (1975, 1979, 1981, 1985), Premiul Revistei Cinema pentru interpretare (1976), Premiul Asociaţiei Cineaştilor, 1980, Premiul Special al Juriului pentru rolul principal din filmul “Luchian”, la Festivalul Naţional al Filmului, Costineşti, “Meritul Academic” acordat de Academia Română, 2012, Premiul Aristizza Romanescu al Academiei Române, 2013. În 1995 a primit titlul de Ofiţer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic (OBE), pentru activitatea culturală româno-britanică şi a fost decorat de Regina Elisabeta a II-a, iar în 1997, titlul de Cavaler al Ordinului Literelor şi Artelor din Franţa. În 2000, i-a fost conferit Ordinul Pentru Merit al României în grad de Mare Cruce. A primit 5 titluri de Doctor Honoris Causa, al: Universităţii de Arte din Iaşi(2008), Universităţii Ovidius din Constanţa (2012), al Universităţii de Arte Audiovizuale ESRA din Skopje (2016), al Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, decembrie 2017 şi al Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău (2018). În 2017 primeşte Ordinul Soarelui Răsare (Order of the Rising Sun, Gold Rays with Ribbon), cel mai important ordin japonez destinat cetăţenilor străini, acordat în numele Majestăţii Sale Împăratul Japoniei. Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler, 2017. Ultima recunoaştere publică a fost Premiul pentru promovarea operei eminesciene, oferit de Memorialul Ipoteşti în iunie 2021.

Ion Caramitru era preşedinte UNITER – Uniunea Teatrală din România – din 1990, a fost ministru al Culturii între 1996 și 2000, iar începând cu anul 2005 era manager al Teatrului Naţional “I.L. Caragiale din Bucureşti.
Ion Caramitru, care a murit, duminică seară, la 79 de ani, “a răsfrânt asupra întregii comunităţi a teatrului românesc propria sa strălucire de artist şi de reprezentant de elită al breslei”. Personalitatea covârşitoare a artistului şi managerului Ion Caramitru a fost evocată, pe 6 septembrie, de Senatul UNITER.

“A plecat dintre noi o personalitate unică a artei, culturii, istoriei contemporane. Un om de o mare forţă morală, un artist înzestrat cu talent multilateral, o conştiinţă puternică, de singulară anvergură, care a ştiut să perceapă timpul, să-l pătrundă şi să urmeze calea dreaptă. A ştiut să lupte pentru idealuri, să le materializeze, să le apere, să nu renunţe la principii. A ştiut să construiască pentru semeni. O prezenţă carismatică, seducătoare, irezistibilă, de o eleganţă plină de nobleţe. Dar, înainte de toate, un om, un lider, un constructor, un creator de uimitoare viziune. Principial, curajos, tenace, şi-a urmat fără să se abată, cu orice riscuri, convingerile. A avut un neobişnuit simţ al realităţilor prezente şi, mai ales, viitoare. A participat din tot sufletul la Revoluţia din 1989, sperând în realizarea idealurilor democratice. Dar foarte curând a simţit nevoia să se depărteze de formele în care aceste idealuri s-au distorsionat. N-a încetat, cu toate acestea, să acţioneze în noile condiţii pentru a genera o restructurare a instituţiilor culturale în favoarea artistului şi a spiritului său creator. Disciplinat, riguros, cu mare putere de muncă şi cu ştiinţa şi stăruinţa lucrului bine făcut, se pregătea minuţios pentru fiece demers pe care şi-l propunea informându-se, documentându-se temeinic, până la detaliu. Cunoştea legile şi le privea în ansamblul legislaţiei europene, se pricepea să le conceapă, să le aplice adaptat la realităţile româneşti. A avut în vedere statutul artistului, stăruind şi izbutind să-l impună în calitatea lui de creator. A întemeiat, încă din 1990, UNITER-ul, Uniunea Teatrală din România, asociaţie de breaslă devenită model pentru lumea artistică. I-a dat un prestigiu internaţional prin activitatea lui personală şi prin aceea a colaboratorilor. A răsfrânt asupra întregii comunităţi a teatrului românesc propria sa strălucire de artist şi dereprezentant de elită al breslei. A fost un excepţional ministru al culturii, competent, activ, eficient, devotat interesului naţional. A fost curajos şi tenace. Convins că libertatea de a spune adevărul este unul dintre puţinele câştiguri ale Revoluţiei, nu s-a sfiit niciodată să discute deschis lucrurile sensibile şi să-i îndemne şi pe alţii să facă la fel. A avut o remarcabilă forţă interioară cu care s-a protejat de atacuri, nedând replică nici la jigniri mărunte, dar nici la cabale, convins că ele se sting din propria lor sterilitate, zădărnicie, reavoinţă. Credea în corectitudine şi în victoria ei. ADVERTISING Credea în Dumnezeu şi în izbânda binelui. S-a identificat cu interesul comun şi, deşi a fost extrem de dezamăgit de toate disfuncţiile, mizeriile, afacerile murdare, semnele decăderii şi necinstei, nu a abandonat propria sa stăruinţă de a a merge până la capăt în ceea ce putea să realizeze. Când se angaja în ceva se implica prin toată fiinţa şi cu toată puterea. A fost un excepţional actor, regizor, director de teatru, sprijinitor al tinerilor artişti. A avut întotdeauna o deschidere specială pentru ei, dorind să-i promoveze, să-i impulsioneze, să-i călăuzească să aspire la cultură, măiestrie, temeinicie profesională. După cum a avut întotdeauna grija de a oferi actorilor maturi şi în vârstă condiţiile şi prilejul de a crea după impulsul şi dorinţa lor interioară. A dorit ca artiştii seniori să aibă un trai decent, să fie feriţi de umilinţa sărăciei, uitării şi desconsiderării. A urmărit ca profesioniştii de teatru să fie respectaţi după valoarea şi aspiraţiile lor. A realizat pentru ei, împreună cu echipa sa, lucruri fără precedent. Plecarea lui Ion Caramitru lasă un gol imens ale cărui proporţii şi semnificaţii se vor vedea în timp. Abia atunci se va contura amplitudinea personalităţii sale, dimensiunile ei neobişnuite. Abia atunci se va releva dimensiunea reală a pierderii noastre…Dumnezeu să-i dea lumină, pace, odihnă, după frumuseţea sufletului său şi după toate realizările pe care le-a înfăptuit! Iar nouă, puterea de a le păstra şi a le duce mai departe”, se arată în comunicatul UNITER.