Stricăciunea veacului se realizează prin contribuţia particulară a fiecăruia dintre noi: unii aduc trădarea, ceilalţi nedreptatea, necredinţa, tirania, avariţia, cruzimea, după cum sunt mai puternici; cei mai slabi aduc prostia, lenea, deşertăciunea.

Lucrurile nu sunt atât de dureroase, nici atât de grele, prin ele însele, dar slăbiciunea şi laşitatea nostră le fac astfel.

Obişnuinţa adoarme ochii judecăţii.

Întotdeauna va fi la fel: calul va trage povara, iar birjarul va căpăta bacşiş.

Obiceiul este o învăţătoare înşelătoare.

Prostia şi trufia sunt întotdeauna vicii îngemănate.

Nu există vindecare când nu te eliberează de rău.

Nenorocită boală să te crezi atât de puternic încât să te convingi că nici n-ai putea crede invers.

Să ne formăm caracterul este o datorie. Dar capodopera vieţii noastre ar fi să trăim cum se cuvine. Toate celelalte: a avea putere, a te îmbogăţi, a construi sunt în cel mai bun caz, întâmplări şi ţin de recuzita existenţei

Avem nevoie de urechi foarte puternice pentru a ne auzi pe noi judecând cinstit şi, întrucât sunt puţini cei care îndură critica fără să se simtă răniţi, cei care se aventurează să ne critice dau dovadă de un act remarcabil de prietenie, pentru că cine îşi asumă sarcina să rănească sau să ofenseze un om pentru binele său au o dragoste adevărată faţă de acesta.

Să ne cruţăm timpul!

Cea mai bună căsătorie ce poate fi imaginată ar fi cea dintre o femeie oarbă şi un bărbat surd.

Deşi dăm mai puţin, cerem mai mult.

Necontenit luăm viaţa de la început.

Binele şi răul nostru nu ţin decât de noi.

Omul e în stare de toate, dar şi de nimic.

Moartea nu o simţim. E mişcarea unei clipe.

Spiritul nostru se împiedică de sine însuşi.

Râsul, în culmea sa, e amestecat cu lacrimi.

Nu suntem pe-atât de răi cât suntem de slabi.

Din marile prietenii se nasc marile duşmănii.

Surpriza unei plăceri neaşteptate ne uluieşte.

Cine te face să-l plângi fără pricină e un om pe care nu merită să-l plângi când va avea pricină.

Conştiinţa de a fi folosit celelalte ore ale zilei, e condimentul savuros şi potrivit al meselor.

Sufletul zguduit şi tulburat se pierde în sine însuşi, dacă nu îi dai putinţa să se agaţe de ceva.

Nu există preocupare inferioară sau superioară aceleia de a nutri gânduri pe măsura sufletului tău.

Din toate puterile mă opun mai ales patimilor care mă îndepărtează de mine însumi şi mă apropie de cele ce-mi sunt străine.

Mă grăbesc să arăt cine sunt şi să mă prezint cum sunt, că nu vreau să fiu judecat greşit, fie într-un fel, fie într-altul.

Dacă ne lăsăm gândirea să croiască şi să coasă cum îi place, nici măcar nu va fi în stare să dorească ce este pe potriva ei.

Michel de Montaigne

A fost unul din cei mai importanți filosofi francezi ai Renașterii. În filosofie, i-a influențat pe Francis Bacon, René Descartes, Blaise Pascal, Jean-Jacques Rousseau, precum și pe gânditorii din mai multe generații. Este recunoscut drept creatorul eseului ca specie literară și pentru ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter autobiografic. Colecția sa voluminoasă de „Essais” (cuvânt ce însemna propriu-zis „Încercări”) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria literaturii occidentale.
Michel de Montaigne s-a născut la 20 februarie 1533, aparţinând unei vechi familii de negustori din Bordeaux. Educaţia primită în spiritul cel mai liberal cu putinţă nu va rămâne fără efect asupra înclinaţiilor şi convingerilor de mai târziu. Într-o vreme în care regimul educativ al copiiilor se definea prin rigiditate şi asprime, metodele lui Pierre Eyquem, tatăl lui Montaigne, impresionează prin tactul şi ingeniozitatea procedeelor utilizate.
Scrierile lui Montaigne au influențat în mod direct scriitori variind de la William Shakespeare la Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-Jacques Rousseau la Friedrich Nietzsche.
Pentru a-şi deprinde fiul cu vorbirea corectă a limbii latine, angajează un profesor german, Horstanus, care, posedând la perfecţiune această limbă, nu cunoştea niciun cuvânt francez. Pe calea unui contact direct, permanent, limba latină trebuia învăţată în chip natural, fără efort, aşa cum copiii pot deprinde o limbă străină fără a şti când şi cum au învăţat-o. În acelaşi scop, valeţii, cameristele, întregul personal de serviciu, instruiţi în folosirea termenilor uzuali, aveau obligaţia de a se adresa micului Michel exclusiv în limba latină.
Pe timpul vieții, Montaigne a fost apreciat mai mult pentru calitățile sale ca om de stat decât pentru cele de scriitor. Tendința afișată în eseurile sale de a divaga spre anecdote și meditații personale era văzută pe atunci ca un defect mai degrabă decât o inovație, iar moto-ul său „Eu însumi sunt tema cărții mele” a fost privit de către scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăț”. Cu timpul, însă, Montaigne va fi recunoscut ca cel care a exprimat, poate mai bine ca oricare alt autor din timpul său, gândurile și îndoielile care îi frământau pe oamenii din epoca sa. Rămânând, într-o măsură remarcabilă, modern și în ziua de astăzi, încercarea lui Montaigne de a analiza lumea prin intermediul unicului filtru implicit al său, propria judecată, a făcut ca scrierile sale să fie mai accesibile decât cele ale oricărui alt scriitor renascentist. Literatura non-ficțională modernă își datorează în mare parte nașterea lui Montaigne, iar scriitori de toate orientările continuă să se inspire din opera lui Montaigne, datorită îmbinării reușite a culturii și a autobiografiei.
În jurul anului 1539, Michel de Montaigne a fost trimis să studieze în cadrul prestigioasei școli private Collège de Guyenne, iar mai apoi a studiat Dreptul în Toulouse și și-a început cariera în sistemul legislativ. A fost consilier al Court des Aides of Périgueux, iar în 1557 a fost numit consilier în Parlamentul din Bordeaux (o instanță înaltă). Din 1561 până în 1563 a trăit la curtea lui Carol al IX-lea al Franței. În timpul activității sale la Parlamentul din Bordeaux, s-a împrietenit cu scriitorul umanist Étienne de la Boétie, a cărui moarte din 1563 l-a influențat profund pe Montaigne.
La cererea tatălui său, Montaigne a început lucrul la traducerea operei „Theologia naturalis” a călugărului spaniol Raymond Sebond, pe care avea s-o publice în 1568, la un an după moartea tatălui său. Michel a moștenit Château de Montaigne, unde s-a stabilit începând cu 1570. Una dintre realizările literare ale lui Montaigne anterioare publicării eseurilor sale a fost editarea postumă a operelor lui Boétie.
În 1571 s-a retras din viața publică, refugiindu-se în Turnul Château-ului, așa-numita „citadelă” a lui Montaigne în care s-a izolat de problemele sociale și familiale.

A început munca la „Eseurile” sale (publicate pentru prima dată în 1580) retras în biblioteca sa enormă.
În 1578 Montaigne, a cărui sănătate fusese întotdeauna excelentă, a început să sufere de pietre la rinichi, o boală ereditară în cazul său. În 1580 și 1581, Monaigne a călătorit în Franța, Germania, Austria, Elveția și Italia, în parte pentru a se vindeca. A ținut un jurnal detaliat, în care a înregistrat diverse episoade și diferențieri regionale. Avea să fie publicat mult mai târziu, în 1774, cu titlul „Jurnal de călătorie”. În timp ce se afla la Roma, în 1581, Montaigne a aflat că fusese ales primar în Bordeaux; s-a întors în Franța și și-a luat în primire funcția, pe care a ocupat-o până în 1585, mediind între catolici și protestanți. Către sfârșitul mandatului său a avut loc o epidemie de ciumă.
Montaigne a continuat munca de reviziune a eseurilor. În 1588 a cunoscut-o pe Marie de Gournay, admiratoare a operei sale, pe care ea avea s-o editeze și s-o publice mai târziu. Regele Henric al III-lea a fost asasinat în 1589, iar Montaigne a contribuit după aceea la menținerea loialității orașului Bordeaux față de Henric al Navarrei, care va deveni regele Henric al IV-lea al Franței.
Montaigne a murit în 1592 în Château de Montaigne și a fost înmormântat în apropierea acestuia. Mai târziu rămășițele sale au fost mutate la biserica Saint Antoine din Bordeaux, care în prezent nu mai există. Inima lui este păstrată în biserica parohială Saint-Michel-de-Montaigne.
Secția de discipline umaniste din cadrul Universității din Bordeaux a fost numită în onoarea sa.

Scrierile sale sintetizează o erudiție impresionantă, ale cărui surse sunt: stoicismul, scepticismul și epicureismul antichității greco-latine. Se remarcă interpretarea personală, care pune în centru observația și meditația morală asupra ființei umane, guvernată de principiul stăpânirii de sine, moderației și căutării înțelepciunii, sublimare a sensului existenței, supusă necontenitei auto-perfecționări.
Eseurile sale reprezintă cea mai importantă creație a umanismului târziu în Franța și prima operă filozofică în franceză.
Montaigne trăieşte intr-o epocă în care, după îndelungata şi sterilizanta domnie a scolasticii, lumea intelectuală îşi lărgeşte orizonturile, alimentată de cunoştinţe noi care-i vin din toate direcţiile. E dificil adeseori de făcut o demarcaţie strictă între adevăr şi eroare, între realitate şi imaginatie…
Oamenii,  va scrie Montaigne după 1572,  hotărăsc să admită cutare adevăr şi să respingă altul, fiecare după judecata lui;dar au în spiritul lor o idee exactă asupra limitei dintre posibil şi imposibil? Ceea ce părea imposibil ieri, mâine poate fi un fapt de experienţă, şi dacă e de ales între două mărturii, e de preferat evidenţa directă, argumentul intuitiv, concluziilor formulate de ratiune…

Surse:
ro.wikipedia.org
istoriiregasite.wordpress.com
autori.citatepedia.ro
youtube.com